luni, 14 mai 2012

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul (1558 - 1601)

Domn al Munteniei (Valahiei), a Transilvaniei (Ardeal) şi a toată Ţara Moldovei (Principatului Moldova, Voievodatului Moldova)

Mihai Viteazul (n. 1558, Tîrgul de Floci sau Drăgoeşti - d. 9 august 1601, Cîmpia Turzii) a fost ban de Mehedinţi, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Munteniei şi, pentru o scurtă perioadă în 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări care formează România de astăzi: Muntenia, Transilvania şi Moldova.

Originea şi primii ani ai vieţii

În anul 1601, în timpul unei şederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a menţionat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieţii", ceea ce indică drept an al naşterii lui Mihai anul 1558. Domnul Pătraşcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557. Împrejurarea ca Pătraşcu să fi avut relaţii extraconjugale în anul morţii sale apare ca foarte improbabilă, avînd în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a cerut medici de la Sibiu. Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătraşcu a fost exclusă şi de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum şi pe baza cronicilor de epocă.

Mama lui Mihai a fost Teodora Cantacuzino, de neam grecesc. Cronica lui Radu Popescu, foarte bine informată asupra carierei lui Mihai, menţionează că "mumă-sa au fost de la Oraş dela Floci [sic], care fiind văduvă ş frumoasă şi nemerind un gelep [comerciant], om mare şi bogat den [sic] Poarta Împărătească şi care în casa ei zăbovindu-se cîtăva vreme...".

Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din Condica episcopiei Rîmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stîngă a Oltului, judeţul Vîlcea. Aceleaşi surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.

Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol şi apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomaţii lui Mihai, a întocmit, probabil pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vieţii domnitorului, document care s-a pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat în compilaţia lui Stephanus Zamosius.

Ascensiunea politică

La sfîrşitul anului 1588 devine stolnic al curţii lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar şi al otomanilor, a devenit voievod al Munteniei, efectiv de pe 11 octombrie.

Aderă la "Liga Sfîntă" creştină, constituită din iniţiativa Papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova şi Toscana (Anglia şi Polonia au manifestat rezerve faţă de politica de cruciadă a papalităţii). Ulterior aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianţă a celorlalte două state româneşti, Moldova şi Muntenia. Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană.

Campania antiotomană

Victoriile împotriva Imperiului otoman

Aderarea Munteniei la "Liga Sfîntă" a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini şi a întregii garnizoane otomane staţionată în Bucureşti. Pe acest fundal, Mihai porneşte o ofensivă generală împotriva Înaltei Porţi, atacînd cetăţile turceşti de pe ambele părţi ale Dunării (Giurgiu, Hîrşova, Silistra ş.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor şi turcilor (Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti) culminată cu incendierea Rusciukului. După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă porneşte o campanie similară. Datorită recunoaşterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă şi succesorul său, Răzvan Ştefan, Mihai trimite o delegaţie de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relaţiile munteano-transilvănene. Nerespectînd porunca domnitorului, delegaţia de boieri condusă de mitropolitul Eftimie semnează un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea locţiitorul acestuia pe propriul său tron. Puterea revenea astfel Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri de rang înalt. Comandînd o armată de cca. 16.000 de ostaşi, la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni conduşi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul obţine victoria la Călugăreni - 13/23 august 1595 (evocată în mod strălucit în poemul "Paşa Hassan" de George Coşbuc). Contraofensiva otomană îl forţează să se retragă în munţi, aşteptînd sprijinul lui Sigismund Bathory. Între timp, Ştefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor. Mihai Viteazul începe (cu sprijin transilvănean şi moldovean) eliberarea oraşelor Tîrgovişte (5-8 octombrie 1595), Bucureşti (12 octombrie 1595) şi Giurgiu (15-20 octombrie 1595).

În 1594 şi în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetăţile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Rasgrad, Babadag, Tîrgul de Floci, Silistra şi chiar Rusciuc, Şiştova, Nicopole şi Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreţii lui Mihai Viteazul ajunseseră pînă la Adrianopole în est şi Plevna în vest. Această acţiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpînirea sa Bugeacul, în aceeaşi perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încît Dobrogea şi gurile Dunării s-au aflat sub stăpînirea sa pînă la moarte.

Întreaga creştinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hîrtiile găsite sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care aceşti creştini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”.

Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum şi dezastrele provocate de ostaşii sultanului, au adus Muntenia la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu visteria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluţie pe cît de nepopulară, pe atît de vitală supravieţuirii statale: "aşezămîntul" sau "legarea ţăranilor de glie" prin care rumânii (ţăranii fără pămînt din Valahia) erau siliţi să rămînă pe moşia pe care se aflau în acel moment. După cîteva confruntări pe linia Dunării, Mihai decide începerea negocierilor cu otomanii. Finalizate printr-o pace (1597-1598) prin care, în schimbul acceptării suzeranităţii otomane şi a plăţii tributului, Înalta Poartă recunoştea domnia voievodului pe întreaga durată a vieţii sale. În paralel, domnitorul valah încheie un tratat şi cu Casa de Habsburg (Mănăstirea Dealu, 30 mai/9 iunie 1598) orientat împotriva turcilor. Prin dubla suzeranitate (otomană şi habsburgică) se anula practic tratatul dezavantajos al boierilor cu Sigismund Bathory.

Unirea ţărilor române

Ţările române după Unirea de la 1600, sub domnia lui Mihai Viteazul

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat polonezilor, însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfînta Alianţă. În Transilvania, Sigismund renunţa la tron în favoarea vărului său, Andrei Bathory (deasemenea înclinat către politica polonă). În această situaţie, unitatea militară a ţărilor române se diminuează iar Mihai Viteazul, pus în faţa destrămării coaliţiei antiotomane, decide aplicarea "planului dacic", în speţă Unirea celor trei ţări române. În iulie 1599 trimite o solie la Praga pentru a cere încuviinţarea împăratului Rudolf al II-lea pentru punerea în practică a iniţiativei sale. Primind un răspuns favorabil, la sfîrşitul aceluiaşi an, intră în Transilvania prin pasul Buzău, şi după victoria asupra lui Andrei Bathory (Şelimbăr, 18/28 octombrie 1599) îşi face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy. În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, învingîndu-l la Bacău, şi realizează astfel, prima unire a trei principate române. Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: "Domn al Munteniei, Ardealului şi a toată ţara Moldovei".

Consolidarea Unirii
Pentru a consolida Unirea, Mihai ia o serie de măsuri:

* adoptă aceeaşi stemă pentru toate teritoriile
* construieşte o biserică ortodoxă la Alba Iulia
* acordă anumite înlesniri preoţilor şi iobagilor români
* numeşte ca mitropolit al Transilvaniei pe Ion de la Prislop.

Sfîrşitul domniei

Destrămarea Unirii

În urma strălucitelor victorii ale lui Mihai Viteazul în Muntenia, Bulgaria, Transilvania şi Moldova, personalitatea sa a ajuns să inspire respect şi îngrijorare în minţile vecinilor, inclusiv cele ale aliaţilor austrieci, care au constatat capacitatea lui Mihai de a consolida cele trei principate româneşti şi a promova interesele acestora prin acţiuni independente, rapide, ferme şi foarte eficace care la un moment dat ar fi putut deveni defavorabile casei regale a Austiei. Astfel contextul internaţional a devenit net nefavorabil lui Mihai Viteazul. Puterile vecine vedeau în noul stat o contradicţie cu interesele proprii. Habsburgii (austriecii) îşi vedeau ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera de influenţă, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunţării la Muntenia. Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forţe din regiune. Existau însă şi conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn. Mihai nu reuşeste să înfrîngă revolta nobililor maghiari sprijiniti de generalul Basta (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) şi astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileştilor aserviţi intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Munteniei, însă şi pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileştilor, Simion Movilă.

Moartea lui Mihai Viteazul

Forţat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea al Austriei, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susţină pe român. Împreună cu generalul Basta, Mihai porneşte campania de recucerire a teritoriilor româneşti. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania. Continuă prin a recupera Muntenia gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiţii, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri, perspectivă cu care împăratul Rudolf al II-lea nu putea fi de acord. Din ordinul său, în 9/10 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis din ordinul generalului Gheorghe Basta. Capul său este furat de unul dintre căpitanii domnitorului, adus în Muntenia şi înmormîntat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lîngă Tîrgovişte. Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: "Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Munteniei, Ardealului şi Moldovei."

Au rămas mai multe portrete înfăţişîndu-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele postume. Într-o ipostază mai tînără este prezentat la mănăstirea Căluiul, apoi şi la Biserica Domnească din Tîrgovişte. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În 1598 Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleşuv, slab şi ferm, îmbrăcat într-o platoşă şi acoperit de o blană miţoasă. În mîna dreapţă ţine un baston de comandant, iar mîna stîngă şi-o ţine sprijinită pe sabia terminată cu un cap de lup. În fundalul gravurii se vede bătălia şi stema cetăţii Nicopole, iar dedesubt apare inscripţia „Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la cità di Nicopoli nella Bvlgaria l'anno 1598”.

În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm - după cum relatează H. Ortelius - i se realizează un portret în aramă de către gravorul curţii, Egidius Sadeler. Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind răspîndit în numeroase copii. Inscripţia circulară spune „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicaţie: „Tanti facit nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atît de mult iubeşte pe Cristos şi Împărăţia creştină şi unirea Bisericii sub Papă”. Aproape două secole şi jumătate mai tîrziu, în 1847, Nicolae Bălcescu şi A. G. Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiaşi, la cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris. „Cîndu vezurămu pe cellu de allu siésselé strigarămu de o dată: Acesta este [...] Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu. [...] Otărîrămu în dată a ne desierta uşiórele nóstre pungi...” pentru a comanda o copie după acest portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata înfăţişare a voievodului.

După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă şi o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum şi altele inspirate după cel al lui Sadeler. O dată, Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei.

De la Mihai Viteazul au rămas şi două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken II. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, avînd căciula transformată în turban şi lanţul şi medalia dăruite de împăratul german. În celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum din Viena, apare alături de fiica sa Florica într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi văzute întregile costume ale lui Mihai şi ale fiicei sale la curtea pragheză.

Mihai Viteazul mai apare şi în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul uciderii sale, însă de cele mai multe ori are o înfăţişare închipuită.

O serie de tablouri cu Mihai Viteazul au fost pictate în secolele XIX-XX de artişti precum Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mişu Popp sau Constantin Lecca.

Vlad Tepes

VLAD TEPES

Vlad Tepes (n. noiembrie/decembrie 1431 – d. decembrie 1476), denumit adesea si Dracula sau Draculea, a domnit în Tara Româneasca în anii 1448, 1456-1462 si 1476. S-a nascut la Sighisoara în Transilvania. În timpul domniei sale, Tara Româneasca si-a obtinut temporar independenta fata de amenintarea otomana. Vlad Tepes era vestit datorita cruzimii sale si datorita faptului ca îsi tragea inamicii în teapa. Din porunca sa sute de oameni au fost executati în acest mod. Datorita disputelor cu negustorii brasoveni, acestia l-au caracterizat, propagandistic, ca un domnitor crud, desi “cruzimea” sa era obisnuita în acele timpuri.
Cartea lui Bram Stoker, Dracula, nu se bazeaza în mod direct pe domnia cruda a lui Vlad Dracul, ci este o fictiune ce se petrece în Transilvania si Anglia secolului XIX. Totusi, datorita domniei sale sângeroase, Stocker a imortalizat imaginea lui Vlad Tepes (Dracula) printr-un vampir însetat de sânge. De pe urma succesului romanului, provincia româneasca Transilvania este asociata personajului fictiv Dracula. Importanta istorica a lui Vlad a fost recent demonstrata de profesorul Radu Florescu în cartea sa, Search of Dracula: The History of Dracula and Vampires (În Cautarea lui Dracula: Istoria lui Dracula si a Vampirilor, ISBN 0395657830).
În 1453, Imperiul Bizantin a fost înlocuit de Imperiului Otoman, care îsi obtine controlul asupra Constantinopolului (pronuntia turca Istanbul) si care au continuat sa asedieze Europa. În cele din urma, au ajuns sa controleze mare parte din Balcani (teritoriile statelor actuale Serbia, partial Ungaria, partial România, Bulgaria, Armenia si Grecia), dar ajunsi la portile Vienei au fost nevoiti sa se întoarca. Potrivit legendei, Dracula a fost un print care a luptat pentru a-si apara granitele, îngrozindu-si atacatorii, musulmani sau crestini, omorând fara mila.
Dracula Vlad Tepes al III-lea s-a nascut în noiembrie sau decembrie 1431, în cetatea Sighisoara, Transilvania. Tatal sau, Vlad al II-lea Dracul, a fost atras în Ordinul Dragonului cu aproape un an înainte. Ordinul – care poate fi comparat cu Ordinul Maltei sau cu Ordinul Cavalerilor Teutoni – era o societate militaro-religioasa, ale carei baze au fost puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, Rege al Ungariei (mai tâziu Sfânt Împarat Roman) si de cea de-a doua sotie a sa, Barbara Cilli.
Simbolul Ordinului era Dragonul. Principalele scopuri ale unor astfel de ordine fraternale erau protejarea intereselor catolicismului si cruciada contra turcilor otomani. Exista mai multe motive pentru care aceasta societate este relevanta cu referire la Vlad Dracul. În primul rând, explica provenienta numelui Dracul (dragonul): boierii care stiau de încorporarea lui Vlad al II-lea în Ordinul Dragonului, au decis sa-l numeasca Dracul. Draculea ar putea însemna fiul lui Dracul si era frecvent utilizat de Vlad Tepes în corespondenta oficiala. Un al doilea element important al acestui Ordin, din care s-a inspirat Stoker pentru a-si crea personajul demonic, era îmbracamintea oficiala a Ordinului – o capa neagra peste o haina rosie – ce era purtata doar vinerea pentru a comemora Patimile lui Isus Cristos.
Un alt nume utilizat, în special de oamenii de rând, era porecla “Tepes”, care înseamna cel care trage în teapa; trasul în teapa era metoda sa favorita de executie. Chiar si turcii îl denumeau Kazikli Bey, însemnând Printul Tepes. Acest nume a fost utilizat pentru prima oara într-o cronica valaha din 1550 si s-a pastrat în istoria româna.
Începutul domniei
În iarna anului 1436, Vlad al II-lea Dracul a devenit domn al Tarii Românesti (una dintre cele trei provincii românesti, celelalte doua sunt Moldova si Transilvania) si s-a stabilit la Curtea domneasca de la Târgoviste, unde Vlad Tepes si-a urmat tatal si a trait sase ani. În 1442, din motive politice, Vlad si fratele sau mai tânar, Radu cel Frumos au fost luati ostatici de catre sultanul Murad al II-lea; Vlad al III-lea a stat ostatic pâna în 1448, în timp ce fratele sau a ramas pâna în 1462. Aceasta perioada de captivitate a jucat un rol important în ascendenta la putere a lui Vlad; cel mai probabil în aceasta perioada a adoptat acel punct de vedere al vietii foarte pesimist. Turcii l-au eliberat dupa ce l-au informat de moartea tatalui sau în 1447 – asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul Tarii Românesti. El a aflat si despre moartea fratelui sau mai mare, Mircea, si despre cum cel mai vârstnic fiu legitim al lui Vlad Dracul a fost torturat si îngropat de viu de boierii de la Târgoviste.
La vârsta de 17 ani, Vlad Tepes, sustinut de o cavalerie turceasca si un contingent de trupe împrumutate lui de pasa Mustafa Hassan, a facut primul pas în cucerirea tronului valah. Dar, doua luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, care si-a reluat tronul. Pentru a-si asigura a doua si cea mai lunga domnie, Vlad al III-lea a fost nevoit sa astepte pâna pe 20 august 1456, când a avut satisfactia de a-si omorî dusmanul de moarte si asasinul tatalui sau. Primul act important de razbunare a fost indreptat catre boierii din Târgoviste, vinovati de moartea tatalui si a fratelui sau. În duminica de Pasti a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care au participat la petrecerea princiara. Cei mai batrâni au fost trasi în teapa, iar ceilalti au fost fortati sa strabata pe jos drumul de o suta de kilometri din capitala pâna la Poenari, unde au fost fortati sa construiasca o fortareata pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Arges. Cei care au murit au fost înlocuiti, astfel domnitorul reusind sa creeze o noua nobilime si sa obtina o fortareata pentru viitoare urgente.
Vlad Tepes era cunoscut pentru tehnicile sale de pedepsire brutale. Conform detractorilor sasi (din Transilvania), el ordona adeseori ca oamenii sa fie jupuiti de piele, fierti, decapitati, orbiti, strangulati, agatati, arsi, fripti, ciopârtiti, batuti în cuie, îngropati de vii, înjunghiati etc. De asemenea, îi placea sa le taie victimelor nasul, urechile, organele genitale si limba. Însa metoda sa favorita era trasul în teapa, de unde a provenit porecla de Tepes, cel care trage în teapa. Aceasta tehnica a fost folosita în anii 1457, 1459 si 1460 contra negustorilor transilvaneni care au ignorat legile sale de comert. Incursiunile pe care le facea între sasii din Transilvania erau de asemnea acte de protectionism menite sa protejeze activitatile comerciale din Tara Româneasca. În acea perioada era obisnuit ca pretendentii la tronul Tarii Românesti sa gaseasca sprijin în Transilvania, de unde asteptau momentul potrivit pentru a actiona.
Povestiri despre Vlad Tepes
Theodor Aman – Vlad Tepes si solii turciExista multe povestiri si anectode care surprind filozofia lui Vlad al III-lea Dracula. El era recunoscut pentru chemarea sa apriga la onestitate si ordine. Aproape orice infractiune, de la minciuna si furt pâna la omor, puteau fi pedepsite prin trasul în teapa. Fiind sigur de eficacitatea legilor sale, Vlad al III-le a lasat o cupa de aur la vedere, în piata centrala din Târgoviste. Cupa putea fi folosita de calatorii însetati, însa trebuia sa ramâna în piata. Conform surselor istorice,în timpul domniei sale, aceasta nu a fost niciodata furata si a ramas aproape nefolosita.
Vlad al III-lea era de asemenea preocupat ca toti locuitorii tarii sa munceasca si sa fie productivi pentru comunitate. Îi privea pe bolnavi, vagabonzi si cersetori ca pe niste hoti. Ca urmare, într-o zi toti vagabonzii si bolnavii din Tara Româneaca au fost invitati la curtea domneasca din Târgoviste pentru ospat. Dupa ce invitatii au mâncat si au baut, el i-a întrebat daca ar vrea sa nu mai fie niciodata saraci. Dupa ce a primit un raspuns pozitiv, a ordonat ca hala sa fie închisa si incendiata. Nimeni nu a supravietuit.
O alta poveste spune ca doi calugari care au intrat în Tara Româneasca, au venit sa-l viziteze pe Vlad la castelul sau. Calugarii stiau de reputatia cruda a lui Vlad si când acesta le-a cerut parerea despre domnia sa, acestia au raspuns în mod diferit. Unul a mintit, spunând ca Vlad era un dur, dar totusi doar un print, iar celalalt a condamnat în mod deschis metodele sale ca tortura. Relatarile difera în a spune care din cei doi calugari au fost trasi în teapa.
Conflictul cu Imperiul Otoman
La începutul lui 1462, Vlad a lansat o campanie împotriva turcilor pe Dunare, omorând peste 38.000 de oameni. Datorita faptului ca emisarii au refuzat sa-si dea turbanele jos în fata sa, Vlad s-a asigurat ca emisarii vor ramâne cu ele asa, poruncind sa le fie batute cuie în capete. De asemenea, refuzul dat cererii unor emisari turci de a plati tribut, l-a infuriat pe sultanul Mehmed. Acest gest de împotrivire a fost riscant, armata sultanului Mehmed al II-lea fiind cu mult mai puternica decât cea a Tarii Românesti. Când sultanul a aflat despre executia brutala a celor doi trimisi ai sai, acesta s-a hotarât sa-l distruga pe Vlad o data pentru totdeauna. Astfel, sultanul a ordonat lansarea unui masiv atac asupra Valahiei, cu scopul de a o transforma într-o provincie turceasca. A intrat în Tara Româneasca cu o armata de trei ori mai mare decât cea a lui Vlad Tepes. Gasindu-se fara aliati, Vlad al III-lea a fost nevoit sa se retraga la Târgoviste, sa-si arda propriul sat si sa otraveasca fântânile din drum, pentru ca armata turceasca sa nu gaseasca nimic de baut sau de mâncat în drum. În iarna anului 1462, Vlad a reusit sa obtina multe victorii. În timpul unei invazii, când sultanul, epuizat, a ajuns aproape de capitala, s-a confruntat cu o vedere înspaimântatoare: mii de tepe sustineau îmbracamintile a peste 20.000 de captivi turci, o scena terifianta care a fost poreclita mai târziu “Padurea Tepelor”. Aceasta tactica de teroare aranjate deliberat de Vlad al III-lea a avut efectul scontat. Imaginea a avut un efect puternic asupra celor mai de încredere ofiteri ai lui Mehmed, iar sultanul, obosit si înfometat, a recunoscut înfrângerea si s-a întors la Istanbul (merita mentionat ca pâna si Victor Hugo, în “Legende des Siècles”, aminteste de acest incident unic).
Dupa retragerea din teritoriul Valah, Mehmed l-a pus pe Radu cel Frumos, fratele mai mic al lui Vlad Tepes si favoritul turcilor la tronul valah, în capul armatei turcesti. Acesta, alaturi de detractorii lui Vlad, si-a urmarit fratele pâna la castelul Poenari, de pe Arges.
Conform legendei, atunci a fost momentul în care sotia lui Vlad, pentru a scapa de temnita turceasca, s-a sinucis aruncându-se de pe o creasta înalta – o scena exploatata de Francis Ford Coppola în filmul Bram Stoker’s Dracula. Vlad a reusit sa scape asediului fortaretei sale, folosind un pasaj secret prin munte. Ajutat de câtiva tarani din satul Arefu, a reusit sa ajunga în Transilvania, unde s-a întâlnit cu regele Ungariei, Matei Corvin. Însa, Matei l-a arestat si l-a întemnitat în capitala Ungariei, Visegrad. Motivul arestului poate fi discutat pentru ca dupa unii istorici prin faptul ca a fost direct dus la Budapesta, Vlad a fost protejat de sasii care voiau sa îl omoare. Vlad a fost recunoscut ca print al Valahiei pentru a treia oara în 1475, însa s-a bucurat de o perioada foarte scurta de domnie. A fost asasinat la sfârsitul lunii decembrie 1476. Corpul sau a fost decapitat si capul trimis sultanului, care l-a asezat într-o teapa, ca dovada a triumfului asupra lui Vlad Tepes. S-a emis ipoteza ca „Draculea“ ar fi fost îngropat la Manastirea Snagov, pe o insula din apropierea Bucurestilor. Examinarile recente au aratat ca „mormântul“ lui Tepes de la manastire contine doar câteva oase de cal datate din neolitic si nu ramasitele adevarate ale domnului valah. Dupa opinia reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormântul acestuia ar fi pe locatia manastirii Comana, ctitoria voievodului.
Nu este cunoscut exact motivul pentru care Bram Stoker l-a luat ca model pentru personajul sau fictiv pe printul Valahiei din secolul XV. Unii istorici au propus ideea ca Stoker ar fi avut o relatie de amicitie cu un profesor maghiar de la Universitatea din Budapesta, Arminius Vambery (Hermann Vamberger), si este posibil ca acesta sa îi fi dat informatii despre Vlad Tepes. Mai mult, faptul ca Dr. Abraham Van Helsing îl mentioneaza pe prietenul sau Arminius în romanul din 1897 ca sursa a cunostintelor sale despre Vlad al III-lea numit Dracula, pare sa sprijine aceasta ipoteza. Trebuie retinut si faptul ca aceasta pare sa fie singura cauza, neexistând o legatura reala între Vlad Draculea din istorie (1431-1476) si mitul literar modern al vampirului care este cartea lui Bram Stoker. Acesta s-a folosit de surse folclorice, mentiuni istorice si experiente personale pentru a realiza un personaj complex. Este posibil ca Bram Stoker sa fi studiat cronicile sasilor, un soi de carti cu benzi desenate, care se puneau în vânzare prin târguri si iarmaroace, care se gaseau în colectiile British Museum. Pe de alta parte, merita mentionat faptul ca detractorii politici principali ai lui Vlad – în general sasii – se foloseau de sensul de diavol al cuvântului drac pentru a umbri reputatia printului. Astfel ar putea asocierea dintre cele doua sensuri ale cuvântului, dragon si diavol, sa explice o legatura mai puternica între Vlad Tepes si vampirism?

Stefan cel Mare a fost cel mai important domnitor al Moldovei din perioada medievala. In timpul domniei sale, statul romanesc de la est de Carpati a atins perioada de apogeu. Stefan cel Mare a preluat tronul dupa inlaturarea lui Petru Aron, pe care l-a invins in batalia de la Doljesti, pe Siret, la data de 12 aprilie 1457. La 14 aprilie 1457, pe locul numit Dreptate, Adunarea tarii l-a proclamat pe Stefan cel Mare domnitor.

In politica interna, Stefan a actionat in vederea intaririi autoritatii domnesti si a institutiilor statului. Astfel, domnitorul a urmarit limitarea puterii marii boierimi, iar in Sfatul domnesc a introdus oameni de incredere si, i-a inlaturat pe cei care erau considerati nesiguri. Reprezentantii domniei in tinuturi si cei din fruntea cetatilor (precum parcalabii) au capatat puteri sporite.

Pe plan central, un rol deosebit de important in timpul lui Stefan, l-a avut portarul Sucevei, comandant al ostirii. Domnitorul s-a preocupat atat de refacerea domeniului domnesc, cat si de intarirea economica a tarii. O atentie deosebita a fost acordata comertului, negustorii brasoveni, ca si cei din Polonia si Ungaria bucurandu-se de privilegii comerciale. Domnitorul a luat masuri pentru intarirea capacitatii de aparare a tarii, constient fiind de pericolele care puteau veni din exterior. In acest sens a dispus de oastea cea mica, iar in caz de primejdie majora, putea convoca oastea cea mare, din care faceau parte toti locuitorii apti de lupta ai tarii. Documentele mentioneaza ca oastea cea mica era formata din 10 000-15 000 de osteni (luptatori de elita), iar oastea cea mare putea ajunge la un efectiv de 40 000 de luptatori. Oastea lui Stefan a fost dotata si cu cele mai moderne arme ale timpului, precum bombardele.

Marele domnitor a avut in vedere si sistemul de cetati de aparare, in cadrul caruia s-au remarcat Suceava, Neamt, Cetatea Alba, Chilia si Hotin. In politica externa, Stefan a urmarit, in primul rand, sa aiba relatii bune cu toti vecinii. De asemenea, un principiu de baza al politicii externe a lui Stefan a fost acela de a nu fi angrenat in lupte, in acelasi timp, pe doua fronturi. In privinta relatiilor externe se pot observa doua probleme distincte: relatiile cu Polonia si cu Ungaria si, respectiv, cele cu otomanii. In privinta Poloniei, dupa inlaturarea lui Petru Aron, Stefan a urmarit normalizarea relatiilor cu aceasta tara. In anul 1459, domnitorul a incheiat un tratat cu Polonia la Overchelauti, prin care regele Cazimir al IV-lea, devenind suzeran al lui Stefan, practic nu-l mai ajuta pe Petru Aron in incercarea de a reveni pe tronul Moldovei.

Bunele relatii cu Polonia in timpul regelui Cazimir al IV-lea sunt confirmate de privilegiile comerciale pe care Stefan le-a acordat negustorilor din aceasta tara in Moldova, precum si de ajutorul militar trimis in diferite momente ale luptei antiotomane. Din pacate, Polonia nu s-a dovedit totusi un aliat deosebit de important in lupta antiotomana. Stefan, insa avea nevoie de relatii bune cu Polonia pentru a contrabalansa pretentiile de suzeranitate ale Ungariei asupra Moldovei. De altfel, din cauza faptului ca maghiarii detineau importanta cetate Chilia, relatiile moldo-ungare din primii ani de domnie au fost foarte incordate.

In 1465, dupa trei ani de eforturi militare, Stefan a reusit sa preia controlul asupra cetatii Chilia. De aceea, in anul 1467, regele maghiar Matei Corvin a intreprins o expeditie in Moldova, urmarind recucerirea Chiliei si inlaturarea lui Stefan de pe tron, unde l-ar fi instalat pe Petru Aron. Dar, la 14/15 decembrie 1467, oastea lui Matei Corvin a fost infranta la Baia, iar regele cu greu a putut scapa cu viata. In anul 1469, Petru Aron, urmarit in Transilvania de moldoveni, a fost ucis. In momentul in care pericolul otoman a devenit deosebit de amenintator pentru aceasta zona a Europei, regele maghiar Matei Corvin a inteles ca era mai bine sa colaboreze cu Stefan in lupta antiotomana. In aceste conditii, intre cei doi conducatori a fost incheiat, la 12 iulie 1475, tratatul de alianta antiotomana.

Un alt capitol al politicii externe a lui Stefan a fost cel al relatiilor cu otomanii. Fiind sigur de faptul ca urmau importante confruntari cu sultanul, a actionat pentru a avea, pe tronul Tarii Romanesti aliati. De aceea, in anii 1473 si 1474 domnitorul moldovean a intervenit militar si l-a inlaturat de pe tron pe Radu cel Frumos, instalandu-l pe Laiota Basarab, iar in 1476 l-a determinat pe Matei Corvin sa-l elibereze pe Vlad Tepes, pentru a ocupa tronul Tarii Romanesti. In anul 1477, l-a inscaunat pe Basarab Tepelus si apoi pe Vlad Calugarul. Insa Vlad Tepes a fost ucis de boieri, iar ceilalti domnitori instalati de Stefan cel Mare pe tronul tarii Romanesti, nu i-au sustinut politica antiotomana.

In privinta relatiilor domnitorului moldovean cu otomanii trebuie amintit ca acestea s-au tensionat dupa anul 1471, cand Stefan a refuzat sa le mai plateasca haraciul. Din ordinul sultanului Mahomed al II-lea, in anul 1475, o puternica armata otomana, in frunte cu Soliman-Pasa, a atacat Moldova. Domnitorul moldovean nu a reusit sa organizeze o puternica alianta antiotomana. Tocmai de aceea, Stefan a beneficiat atunci doar de ajutorul a 5 000 de secui, 2 000 de transilvaneni si 2 000 de poloni, care se alaturau celor 40 000 de ostasi moldoveni. Lupta cu oastea de 120 000 de oameni a lui Soliman-Pasa s-a desfasurat la Vaslui, la data de 10 ianuarie 1475 si s-a incheiat cu victoria lui Stefan, victorie de rasunet in intreaga Europa. Din pacate, statele europene nu au inteles nici atunci necesitatea constituirii unei puternice coalitii antiotomane, astfel ca, in anul 1476, in timpul unei expeditii a sultanului, Moldova s-a gasit din nou fara un ajutor insemnat pe plan militar. In aceste conditii, la data de 25 iulie 1476, oastea moldoveneasca a fost infranta, la Razboieni, de cea otomana, condusa de insusi Mahomed al II-lea, situatia fiind agravata si de atacul tatarilor din est, vasali otomanilor. Raspandita in tara dupa prada, oastea sultanului nu a putut cuceri nicio cetate, toate rezistand. Stefan s-a dovedit din nou un bun conducator militar deoarece, aplicand lovituri otomanilor, a reusit sa-i alunge in afara tarii, transformand infrangerea in victorie.

Din nou Moldova era poarta de aparare a civilizatiei crestine in fata otomanilor. Dar Stefan cel Mare ramanea singur in fata puterii Semilunii. In anul 1479, dupa un razboi de 16 ani cu otomanii, Venetia a incheiat pace cu acestia, iar regele Ungariei, Matei Corvin, a facut acelasi lucru in anul 1483. In aceste conditii, in anul 1484, in urma unei puternice campanii otomane organizate de sultanul Baiazid al II-lea, Moldova a pierdut Chilia si Cetatea Alba. Stefan cel Mare a incercat sa obtina ajutor militar antiotoman de la poloni. De aceea, la data de 15 septembrie 1485, la Colomeea, domnitorul a depus juramant de vasalitate regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea. Dar, in noile conditii, Stefan a inteles ca lupta antiotomana nu mai avea sorti de izbanda si, in anul 1487, a incheiat pace cu sultanul, acceptand plata tributului.

In ultimii ani ai domniei, Stefan a dorit sa iasa de sub suzeranitatea polona, relatiile cu aceasta tara tensionandu-se dupa ce rege a devenit Ioan Albert. In anul 1497, la data de 26 octombrie, oastea lui S. a invins-o pe cea a regelui polon in batalia de la Codrii Cosminului, iar tratatul de pace, de la 12 iulie 1499, inlocuia actul de la Colomeea. Relatiile cu Polonia au fost insa incordate si in ultimii ani ai domniei lui Stefan, din cauza disputei asupra Pocutiei, teritoriu de la granita dintre cele doua tari.

Stefan cel Mare a murit la data de 2 iulie 1504, dupa o domnie de 47 de ani, si a fost inmormantat la manastirea Putna. Domnia lui a reprezentat atat o perioada de prosperitate economica, cat si una de intarire a institutiilor statului. Pe plan extern a obtinut importante succese in relatiile cu tarile din imediata vecinatate, ca si cu Imperiul Otoman, reusind sa se impuna ca un remarcabil strateg si diplomat. A acordat o atentie speciala ocrotirii Bisericii. Au fost construite biserici pe locurile bataliilor sale - Borzesti, Razboieni -, in orase (Neamt, Suceava). Ca manastiri, cea mai cunoscuta este Putna. Aceste lacasuri de cult demonstreaza dezvoltarea statului moldovean, prestigiul domnitorului si luptele acestuia in apararea tarii sale si a crestinatatii.

Stefan cel Mare

Domnia lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare şi Sfânt. Tablou după litografia lui Costin Petrescu din 1904

„O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici pe care atâta îi admirăm, care în vremea noastră a câştigat, cel dintâi dintre principii lumii, o biruinţă atât de strălucită asupra turcului! După credinţa mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător împotriva turcului, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia şi plăcerile ori cu războaiele civile”.

Acest elogiu înflăcărat, îmbinând admiraţia, încrederea şi respectul, a ieşit de sub pana unui vestit cronicar polon, Jan Długosz (1415 - 1480), sub impresia victoriei de la Vaslui (10 ianuarie 1475); el exprima, însă, cu certitudine, în partea noastră de Europă, o credinţă generală, pe care politica de până atunci a principelui Moldovei o justifica şi care se întemeia pe speranţa închegării unei coaliţii de mari proporţii, în faţa căreia cuceritorul Constantinopolului să bată în retragere. Evoluţia evenimentelor nu a adus, însă, împlinirea unei speranţe. În aceste împrejurări, al căror dramatism e greu de înţeles şi de retrăit astăzi, Moldova şi principele ei îşi aflaseră locul în prima linie a luptătorilor, a celor care aderau, cu mai multă sau mai puţină însufleţire, la ideea unei cruciade. Locul acesta, cu totul deosebit pentru un principe ortodox, îl avea în vedere papa Sixt IV atunci când îl numea pe Ştefan al Moldovei atlet al credinţei creştine şi în temeiul lui propunea cronicarului polon să se încredinţeze acestui principe misiunea de imperator et dux contra Turcum.

Nici douăzeci de ani nu trecuseră de când Ştefan vodă preluase domnia Moldovei. În 1457, el nu era decât încă un pretendent la Coroană, încă unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun - fii şi nepoţi - care încercau să folosească, în profitul lor, situaţia tulbure din ţară şi de la hotarele ei. Zece ani mai târziu, lupta de la Baia - în care s-a frânt sumeţia regelui Matias al Ungariei - a arătat cine era, de fapt, cel care „pe Siret, la tină, la Doljeşti” luase în mâinile sale „schiptrul Ţării Moldovei” şi, odată cu el, soarta acestei ţări. După încă zece ani, principalele bătălii cu duşmanul Creştinătăţii erau date şi Europa cunoştea faptele acestui principe care stăpânea „o Valahie” întinsă de la Ceremuş la Marea Neagră şi de la Carpaţi până la Nistru, dar a cărui autoritate era încă şi mai întinsă şi a cărui hegemonie ajunsese să cuprindă, un moment, o bună parte a litoralului nordic al Mării Negre. El însuşi, „un bărbat de aleasă virtute şi cu merite preastrălucite faţă de Republica Creştină”, ştia că numele lui se afla - precum îl înştiinţase acelaşi Sixt IV - pe buzele tuturor. Cucernic şi smerit, dar încrezător în forţele ţării sale şi ale oamenilor săi, Ştefan transmitea Europei un mesaj realist: în primăvara anului 1477, solul său înfăţişa la Veneţia temeiurile acelei încrederi şi ale acelui realism politic: „Nu vreau să mai spun cât de folositoare este, pentru treburile creştine, această ţară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea limpede, că ea este cetatea de apărare a Ungariei şi a Poloniei şi straja acestor două crăii”. Şi, cum ştia direcţia pe care aveau să o urmeze viitoarele atacuri otomane, vizând „cele două ţinuturi, al Chiliei şi al Cetăţii Albe”, domnul Moldovei atrăgea atenţia celor interesaţi îndeosebi de căile comerciale din bazinul Mării Negre „să aibă în vedere că aceste două ţinuturi sunt Moldova toată şi că Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia”.

Mesajul a fost auzit, dar n-a fost ascultat. După încă zece ani, cele două cetăţi cu ţinuturile lor erau deja pierdute; războiul început în 1473 s-a încheiat în 1486 şi Moldova a acceptat din nou protectoratul otoman, însă în condiţii care numai lui Ştefan i s-ar fi putut acorda. Un contemporan, italian trăitor în Polonia şi sfătuitor într-ale politicii acestui regat, a caracterizat cum nu se poate mai bine chipul în care s-a ajuns, în acei ani, la fixarea acestui statut. Moldovenii - spune el - „au provocat adesea, în mai multe rânduri, pierderi atât de mari sultanului, încât acesta a fost silit, în cele din urmă, să-l numească aliat şi prieten pe Ştefan, domnul moldovenilor [...], care a cedat nu sub presiunea armelor, ci sub anumite condiţii”. Astfel, Ştefan şi moldovenii lui s-au închinat Porţii „prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători”.

Ioan Albert, rege al Poloniei între 1492-1501

Şi a mai trecut un deceniu. În toamna anului 1497, ambiţia regelui polon Ioan Albert a mânat spre Moldova o oaste puternică. Şi ambiţia regală, şi oastea s-au lovit de zidurile cetăţilor şi s-au frânt în Codrii Cosminului. După lungi discuţii, s-a ajuns la un tratat de pace, încheiat în iulie 1499 la Hârlău, act cu multe semnificaţii, marcând - după expresia lui A. D. Xenopol - „culmea mersului triumfal al lui Ştefan cel Mare”. Trecuseră 40 de ani de când domnul Moldovei trebuise să accepte un tratat (Overchelăuţi, 1459) cu clauze care încă îl stânjeneau. Acum, amândoi regii catolici - cel al Poloniei (Ioan Albert) şi cel al Ungariei (Vladislav, fratele primului) - trebuiseră să accepte că „în mâinile acestui voievod se află toată temelia şi toată puterea păcii şi a liniştii între aceste două ilustre regate”.

Toate acestea vor fi luminat, poate, sfârşitul lui Ştefan, acum o jumătate de mileniu. Domnul însuşi rezuma, cu smerită mândrie, la 1502, faptele pentru care fusese glorificat în Europa creştină a vremii: „de când sunt domnul acestei ţări, am purtat 36 de lupte, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut două”. Era, desigur bilanţul care îl putea interesa pe medicul veneţian venit să aline suferinţele fizice ale unui „domn atât de mare cum este acesta”. Însă din informaţiile culese şi din observaţiile proprii, acelaşi medic putea să adauge că „acest vestit domn”, Ştefan voievod, „este un om foarte înţelept, vrednic de laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic”.

Aşa îl vedeau contemporanii săi, şi în primul rând supuşii săi - colaboratorii apropiaţi, boierii mari şi mici, locuitorii târgurilor, negustorii, toţi cei în stare să furnizeze informaţii unui străin care trecea hotarele Moldovei sau unuia care scria o cronică dincolo de hotarele Moldovei.

Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei între 1441-1456

Multe alte lucruri, însă, nu aveau cum să fie percepute imediat de contemporani, rămânând a fi înţelese şi înregistrate numai de urmaşi. Ştefan cel Mare a fost întruparea cea mai înaltă a maiestăţii monarhice din tot cursul Evului Mediu românesc. Tot ceea ce a făcut, tot ceea ce a spus, tot ceea ce a transmis este expresia unei concepţii de guvernare a cărei eficienţă s-a vădit repede şi cu efecte a căror durabilitate a fost verificată prin secole. „Elev” al marelui cruciat care a fost Iancu de Hunedoara, Ştefan a ştiut să preia din experienţa acestuia tot ceea ce se potrivea tradiţiilor dinastiei sale şi ţării pe care trebuia să o conducă. Ortodox fără concesii - fapt ilustrat şi de căsătoriile sale - a fost, în acelaşi timp, stăpânul tuturor supuşilor săi, de toate confesiunile.

Înţelegător al nevoilor impuse de alianţele politice şi militare, a păstrat credinţa şi speranţa într-o cruciadă a sa, ortodoxă. În acest domeniu, poziţia sa poartă pecetea de neconfundat a succesiunii bizantine pe care - fără să fie străin modului de viaţă din Europa centrală - a ilustrat-o cu strălucire. Pentru creştinătate, a luptat cu arma în mână şi s-a oferit să lupte, cu ai săi, până în ceasul din urmă. Când încheierea păcii s-a vădit de neînlăturat, a trecut această luptă într-un plan simbolic, stăruind în a sublinia cât mai apăsat faptul că era vorba de o misiune încredinţată de Cel de Sus, către care îndreptau acum rugăciunile nu numai clopotele bisericilor semănate pe tot cuprinsul ţării, ci şi picturile lor - ţâşnind, de la o vreme, şi pe pereţii exteriori, ca într-o mare, emoţionantă, învăţătura.

Ştefan a înţeles, ca puţini alţii, că a guverna, la vremea aceea, însemna, mai cu seamă, că principele trebuie să fie văzut de supuşii săi. A străbătut ţara cu toată curtea sa, făcând judecăţile nu numai în cetatea de scaun de la Suceava, ci şi în celelalte curţi domneşti. În toate bisericile sale, ridicate pentru folosinţa acestor curţi din oraşe (ca la Dorohoi, Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ ori Vaslui) sau pentru a sluji unor aşezăminte monahale, el şi familia sa puteau fi văzuţi de oricine, în somptuoasele tablouri votive. Prezenţa lui, uneori săptămâni în şir, în alte oraşe decât cetatea de scaun însemna, totodată, şi apariţia la slujbele religioase din acele biserici domneşti, participarea la hramuri şi la tot felul de alte ceremonii. Domnul se înfăţişa supuşilor săi aievea (nu numai prin chipurile încremenite din tablourile votive), în toată strălucirea, cu sfetnicii şi dregătorii curţii, cu ostaşii lui credincioşi, cu suita de cărturari care scriau actele şi scrisorile. Cu greu ne putem imagina, azi, aceste realităţi, care abia se întrezăresc din paginile cronicilor şi din şirurile destul de stereotipe ale documentelor, însă această politică a fost aceea care i-a asigurat câştigarea oamenilor, în epocă, şi supravieţuirea în sufletele urmaşilor. Dacă, în momentul când

Mangop (peninsula Crimeea, Ucraina). Ruinele turnului citadelei

Ştefan a preluat sceptrul, unii fruntaşi ai societăţii moldovene - însemnaţi prin poziţie, avere, înrudiri şi influenţă - au plecat din ţară, întorcându-se treptat, în primii ani ai noii domnii, în preajma marilor confruntări cu otomanii boierimea şi-a strâns rândurile în jurul principelui şi, cu el în frunte, a dat piept cu moartea. Astfel, în dimineaţa luptei de la Vaslui, unul dintre ei a îngenuncheat şi i-a spus: „Îţi vom sta astăzi credincios alături şi Dumnezeu ne va ajuta”. În anul următor, la Valea Albă, a pierit mai ales floarea oastei; a spus-o Ştefan însuşi: „eu, cu curtea mea, am făcut ce am putut...”. După încă un an, un corp de oaste şi-a lăsat oasele în Crimeea, pe zidurile cetăţii de la Mangop, încercând să stăvilească acolo valul ameninţărilor al puterii otomane. Asemenea jertfe nu ar fi fost posibile fără încrederea puternică a ţării întregi şi în primul rând a boierimii, fără a cărei colaborare nu se putea imagina o cârmuire bună.

Din ce în ce mai mult se întrevede, din cercetarea izvoarelor, că Ştefan cel Mare a fost unul dintre conducătorii medievali care au dispus de o excelentă capacitate de a culege informaţii. Domnul de la Suceava era, tot timpul, foarte bine informat: soli străini veneau mereu la el - Ştefan este, de altminteri, cel dintâi domn român pe lângă care a fost acreditat un reprezentant permanent al unei mari puteri (un veneţian în 1476) - în timp ce solii săi băteau drumurile spre alte curţi. Un aparat diplomatic excelent a stat în slujba domnului, sub directa îndrumare a marelui logofăt al ţării, Ioan Tăutu, el însuşi un diplomat de mare anvergură, specializat în relaţiile cu Poarta şi cu regatul polon. Urmele acestor relaţii diplomatice - deosebit de complexe şi atent construite - se regăsesc în cronici şi în documente.

Faptelor săvârşite pentru apărarea moşiei sale şi a creştinătăţii întregi, Ştefan cel Mare le-a adăugat, însă, o faţă neîntâlnită până atunci, şi nici după aceea la dimensiunile atinse de el; a fost un creator de memorie istorică. Pe de o parte, a restaurat mormintele tuturor înaintaşilor săi: ale primilor principi ai Moldovei independente - în biserica Episcopiei de la Rădăuţi; ale membrilor familiei lui Alexandru cel Bun - la Bistriţa şi Neamţu. După ce părinţilor săi le-a făcut morminte la Probota, a zidit o mănăstire (Putna), a cărei biserică trebuia să fie necropola propriei sale familii. Pe toate bisericile a pus, la vedere, pisanii - dintre care unele, explicând semnificaţia respectivei ctitorii, sunt adevărate pagini de cronică - toate cu numele său, uneori şi cu stema ţării.

Pisania de la Cetatea Albă, 1476

Pisanii mai măreţe, cu stema sa personală, dinastică, alături de cea a ţării, a pus să se ridice şi pe zidurile cetăţilor - dintre câte vor fi fost, sunt cunoscute două la Cetatea Albă (din 1476 şi 1479) şi două la Suceava (din 1477 şi 1492). Pe de altă parte, a pus să se scrie cea dintâi carte de istorie a ţării sale, cronica în a cărei redactare a avut un cuvânt important, probabil, marele logofăt Ioan Tăutu, şeful cancelariei domneşti. „Cronica epocii e opera vie a lui Ştefan şi-şi pierde ea însăşi viaţa odată cu acel din al cărui suflet s-a născut” (Emil Turdeanu). Această cronică - din al cărei trunchi se vor desprinde mai multe variante locale şi traduceri în limbi străine - este una dintre ctitoriile nepieritoare ale lui Ştefan cel Mare, făcând din el, cum s-a spus, un ctitor al istoriografiei româneşti.

În anii acestei lungi domnii a avut loc o înflorire extraordinară a artelor. Specialiştii care au studiat ansamblurile picturale, icoanele, manuscrisele cu miniaturi, broderiile liturgice, piesele de argintărie sau sculptate în lemn, nu fac economie de laude şi elogii. Şi încă trebuie să se ţină seama de faptul că broderiile, cărţile şi mai ales tot ce a însemnat obiect lucrat în aur, argint şi pietre scumpe constituie un tezaur drastic redus în urma nenumăratelor prădăciuni care au lovit ctitoriile moldovene în veacurile XVI - XIX. Dar pe unde au ajuns, în vălmăşagul vremurilor, unele manuscrise - în Austria, în Rusia ori în Statele Unite - ele sunt considerate capodopere ale respectivelor depozite.

La împlinirea a cinci veacuri de când „acest vestit domn” a plecat spre veşnicele lăcaşuri, descoperim cu uimire şi emoţie cât de puţine lucruri ştim, totuşi, despre viaţa sa, despre tot ce se va fi lucrat în ţară, despre relaţiile sale cu monarhii vecini şi cu unii principi mai de departe. Cum gândea, cum simţea, cum trăia - capitole întregi sunt acoperite de imense pete albe. Ici şi colo, când şi când, câte un istoric mai îndrăzneţ şi mai puţin conformist speră să spulbere întunericul acestei necunoaşteri, legând laolaltă firimituri care par de neînţeles în absenţa unei imagini a întregului din care nu se mai desluşeşte nici măcar umbra. Din cele mai neaşteptate colţuri, se ridică însă, uneori, câte o asemenea umbră, care zdruncină confortabila şi liniştitoarea credinţă în falsele imagini consacrate. Monumentala sobă, reconstituită din resturile descoperite pe Câmpul Şanţurilor de lângă cetatea Sucevei, a fost una din aceste revelaţii de natură să modifice structural înţelegerea aceluia care a comandat-o şi a aşezat-o în casa lui: unul ca acela nu era un prinţişor sărman, legat de poalele marilor monarhi ai vremii, apărându-şi „sărăcia şi nevoile şi neamul” cum şi pe unde îi era îngăduit, ci un suveran puternic, bogat şi mândru, conştient că tuturor celor care îi treceau pragul trebuia să le arate ce însemna ţara peste care domnea. Era ţara pe care el însuşi o definise ca fiind o „poartă a Creştinătăţii” (1475), o „cetate de apărare a Ungariei şi a Poloniei” (1477), „scut şi protecţie din toată partea păgânească” (1503). Lectura şi analiza liberă a tuturor mărturiilor rămase din acea vreme - fie surse scrise, fie surse vizuale - conduc, încet-încet, la o imagine cu totul nouă a lui Ştefan cel Mare, neaşteptată (poate) pentru unii, dar veridică în fond şi întru totul corespunzătoare aceleia pe care fabuloasa sobă de la Suceava doar a sugerat-o acum câteva decenii.

Nu ne-a rămas de la acest domn un text ca acela, plin de zbucium şi trăire tumultoasă, dictat de Mihai Viteazul la 1601 şi învestit de Nicolae lorga cu o sugestivă caracterizare: o istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi. Pentru a-i cunoaşte gândurile, credinţele, reacţiile avem numai câteva scrisori şi o seamă de ziceri, reţinute de oameni care l-au cunoscut ori care au avut acces la rapoartele diplomatice. Din toate, se desprinde chipul unui om foarte sigur pe el şi foarte măsurat la vorbă, transmiţându-ţi mesajul doar în câteva cuvinte apăsate, ca tăiate în piatră, într-o rostire apropiată de ceea ce s-a numit stil inscripţional. Emoţia, grija, mânia nu se ascund în spatele vorbelor, după cum nici ironia dură nu lipseşte din aceste texte. Însă ceea ce răzbate din toate aceste texte este credinţa nestrămutată şi necondiţionată a celui care, în inscripţiile săpate în piatră, gravate în argint sau scrise pe pergament îşi spune „Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul domn”. Iar dacă aceste mărturii ar putea fi bănuite de formalism, o avem pe aceea a unui străin, un diplomat (Paolo Ognibene), catolic şi nu ortodox, care în 1474 a trecut pe la Curtea Moldovei; el a comunicat la Veneţia - şi de acolo mesajul a plecat spre Roma, la papa Sixt IV - că un principe „mai smerit şi mai cucernic” decât domnul Moldovei „nu se poate a fi”.

Stema lui Ştefan cel Mare.
Clopotul de la Bistriţa, 1494

Există, însă, mai presus de tot ceea ce se exprimă prin cuvinte, un document în care Ştefan însuşi a spus, cu toată concizia şi cu toată limpezimea posibile, crezul său: stema pe care şi-a fixat-o spre 1490 şi care, cu mici (dar nu neînsemnate) modificări o va purta până la moarte. Ca orice mărturie heraldică, ea are nu numai rolul de a identifica posesorul, dar şi misiunea de a transmite celor iniţiaţi, contemporani şi urmaşi deopotrivă, gândurile şi credinţele acestuia. În stema pe care principele Moldovei a purtat-o în ultimul deceniu al vieţii sale, locul de frunte (primul cartier) îl ocupă o cruce dublă; în partea opusă (cartierul ultim), o dublă floare de crin închipuie, la rându-i, acelaşi însemn. Sub semnul Cinstitei Cruci a pus Ştefan toate acţiunile sale, toate luptele şi toate strădaniile sale. Vechi scrieri franceze explică simbolul florii de crin ca fiind expresia credinţei (petala centrală), guvernată de înţelepciune şi apărată de cavalerism (petalele marginale). Şi ştim astăzi că domnia lui Ştefan cel Mare a fost o necontenită luptă pentru afirmarea credinţei, a înţelepciunii şi a cavalerismului. Toată partea inferioară a acestei steme este luminată de o jumătate de soare, fixată în chiar „inima” ei. În aceste simboluri vorbeşte Ştefan despre sine şi despre Moldova cu el în fruntea sa.

Multe cuvinte frumoase şi emoţionante au fost scrise de istorici pentru a caracteriza domnia marelui principe trecut la veşnica odihnă acum cinci veacuri. Una dintre ele - şi dintre cele mai puţin cunoscute - datează de acum peste şase decenii şi aparţine cuiva care a cercetat cu pasiune şi devotament literatura şi arta acelei vremi, profesorul Emil Turdeanu. Asupra cuvintelor sale se cade să luăm aminte, mai cu seamă în ziua de azi:

„Opera lui Ştefan cel Mare a crescut printr-un efort tenace şi de lungă durată. Ea ne apare azi cu atât mai mare, cu cât greutăţile din care ea s-a rupt au fost mai aspre şi cu cât ea răsfrânge mai limpede, până în cele mai risipite amănunte, voinţa de creaţie a unui om de geniu”.

luni, 7 mai 2012

MIRCEA CEL BATRAN

Mircea cel Batran

1. Hotarele tarii
Mircea cel Batran a fost unul dintre cei mai straluciti voievozi pe care i-a avut Tara Romaneasca. Viteaz in razboi, iscusit diplomat in timp de pace, bun organizator si carmuitor de tara, putini din domnii nostri ii pot sta alaturi. Dusmanii insisi l-au laudat; astfel, un cronicar al turcilor, Leunclavius il socoteste drept cel mai viteaz si cel mai ager’’ dintre principii crestini. Pe vremea lui Mircea cel Batran, Tara Romaneasca a atins cea mai mare intindere din toate timpurile. Tara Romaneasca se intindea asadar si peste munti, unde domnul avea ca feude Amlasul si Fagarasul, cuprindea si malul drept al Dunarii incepand cam din dreptul Turtucaiei. Felul in care Dobrogea a ajuns in mana lui Mircea cel Batran nu e inca bine lamurit. Probabil, faptul a avut loc prin lupta, poate prin lupta cu turcii care-l atacasera pe Ivanco. Darstorul-Silistra de astazi - va fi si el castigat in aceeasi epoca-1388-1389.
2. Lupte cu turcii
POLITICA EXTERNA a lui Mircea cel Batran a fost dominata de un fapt capital: primejdia turceasca. Toate razboaiele lui Mircea cel Batran se fac cu turcii, nici unul cu ungurii, cu moldovenii si cu atat mai putin, prin urmare, cu polonii. Turcii, in plina expansiune cuceritoare, aveau mult mai multe mijloace decat domnul muntean. Dar rezistenta lui indelungata-provocand admiratia adversarilor insisi a avut un rezultat de cea mai mare insemnatate: a pastrat fiinta statului muntean in timp ce Bulgaria cadea sub loviturile lui Baiazid si era prefacuta pasalac turcesc. Tara Romaneasca a putut rezista si a asigurat astfel continuitatea vietii sale politice.
Inceputul conflictului cu turcii a avut loc in anul 1389, cand Mircea cel Batran a trimis-dupa unele cronici turcesti - un corp de oaste ca sa-l ajute pe Lazar, cneazul sarbilor, in razboiul pe care acesta il declarase sultanului Murad. Lupta s-a dat pe locul numit Campia Mierlelor (Kossovopolje, in sarbeste). La inceput se parea ca biruinta va fi a crestinilor, mai ales dupa ce un sarb fanatic, Milos Oblici, patrunse pana la locul unde se afla sultanul Murad si-l ucise cu lovituri de pumnal. Fiul lui Murad Baiazid supranumit si Ildaram (Traznetul) din cauza repeziciunii hotararilor si miscarilor sale, lua insa imediat comanda armatei turcesti si schimba retragerea initiala intr-o stralucita victorie. Crestinii fura zdrobiti: cneazul Lazar insusi isi pierdu viata.
Mircea cel Batran trebuia acum sa astepte ca turcii sa se razbune.
De aceea, el fortifica linia Dunarii. Atacul lui Baiazid s-a produs in 1394;lupta a avut loc la Rovine, langa o apa (mai degraba Jiul decat Argesul), in ziua de 10 octombrie. Ostasii lui Mircea cel Batran se luptara cu vitejie si castigara biruinta; dar, asa cum se va intampla 200 de ani mai tarziu la Calugareni. Mircea cel Batran, dupa o noua lupta, defavorabila in regiunea Curtii de Arges, trecu peste muntii, la Brasov; aici se incheie la 7 martie 1395, in conditii de perfecta egalitate, un tratat de alianta cu regele Sigismund al Ungariei.
Participarea lui Mircea cel Batran la lupta de la Nicopole facu pe Baiazid sa intreprinda, in anul 1397, o expeditie de razbunare in Tara Romaneasca. Ostile turcesti insa fura invinse: ne-o spune in chip categoric un cronicar bizantin. O alta victorie a reputat Mircea cel Batran in 1400.
Dupa aceasta, urma pentru Mircea cel Batran o perioada ceva mai linistita. In 1402, iulie 28 avu loc la Ankara, o lupta intre Baiazid si Timur-Lenk (Timur cel Schiop), hanul mongolilor. Sultanul turcilor, a carui armata era numeric inferioara, fu invins si facut prizonier; inchis intr-o cusca si purtat prin Asia in urma invingatorului , el muri curand dupa aceea. In urma lui ramasera mai multi fii care incepura indata (anul 1403) o lupta apriga pentru mostenirea parinteasca. Mircea cel Batran se amesteca in aceasta lupta interna si sprijini cu armele pe unul din fii, pe Musa.
Acesta si ajunse sa fie incoronat sultan la inceputul anului 1411. Din nefericire insa, aceasta situatie nu dura mult. Musa fu invins de un alt frate, Mohamed care ramasese singurul stapanitor al imperiului (1413). El provoaca o expeditie de razbunare a lui Mohamed in Tara Romaneasca, in 1417; cu acest prilej luara turcii cetatea Giurgiu si a cedat otomanilor si Dobrogea.
3. Activitatea interna
IN AFARA DE LUPTELE sale stralucite, Mircea cel Batran mai este insemnat si prin felul cum a stiut sa gospodareasca tara , facand sa se rezolve comertul si viata economica, in general. El a acordat brasovenilor un nou tratat de comert, 1413, specificand vama pe care ei trebuiau sa o plateasca; se aduceau marfuri atat din Rasarit, de peste mare“, cat si din Apus, tocmai din extremitatea cealalta a Europei. Alte doua tratate de comert au fost acordate de voievod liovenilor, unul probabil in 1403, al doilea in 1409. Mircea cel Batran a ridicat o noua ctitorie, de piatra si caramida aparenta, la Cozia, acordandu-i bogate danii, ca si manastirii Tismana, precum si multora din celelalte lacasuri existente in vremea aceea.
Mircea cel Batran a murit la 31 ianuarie 1418 si a fost ingropat in ctitoria sa de la Cozia, intr-un sarcofag de piatra, cioplit ca in Apus. Chipul marelui voievod se vede si astazi pe peretele ctitoriilor.

Istorie